POVESTI NEMAIPOVESTITE (despre educatie in Romania secolului XXI)

CAND PASIUNEA SI ENTUZIASMUL TRANSFORMA

Mă aflu într-o mare comunitate de rromi din Romania, la şcoală, la o clasă a II-a,  alcătuită din copii care au rămas repetenţi, şi la începutul anului şcolar în curs nu ştiau să scrie, să citească,  ori să socotească. În catalog sunt mulţi elevi înscrişi, dar doar aproximativ jumătate din ei frecventează cursurile, iar motivele sunt atât obiective, cât şi subiective. Lipsa banilor, modelele din comunitate, mentalităţi, lipsa de educaţie a părinţilor, uneori neimplicarea autorităţilor etc. Nu despre acestea vreau eu – însă-  să scriu, ci despre frumuseţea sufletului, despre emoţii puternice şi autentice, despre puterea relaţiei şi despre dedicare.

Şerban este supărat pentru că nu a câştigat destule puncte la concursul din ora precedentă, cea de CLR, un concurs de tipul “Ce spun românii?”. I-au povestit lui Domnu’ ce văd ei la televizor, iar Domnu’ a sesizat că sunt interesaţi şi a transformat ora de comunicare în limba română  în concurs de cultură generală. A fost o atmosferă efervescentă, dar el, Şerban, dezamăgit de rezultatul lui, este supărat (da!, este de lucru la creşterea capacităţii de recuperare după un eveniment neplăcut) şi nu vrea să lucreze la următoarea oră, cea de matematică. Învăţătorul merge la el, îi vorbeşte în şoaptă preţ de câteva minute  şi îl convinge. De-a lungul orei, Şerban se dovedeşte a fi cel mai bun la adunările cu numere alcătuite din zeci şi unităţi.

O altă oră de comunicare în limba română : elevii au de făcut  o prezentare a propriei persoane în faţa clasei, pornind de la un model dat de învăţător (ce mâncare, ce culoare, ce materie, ce sport etc. îmi place?). Ionela, care a venit de curând la şcoală şi încă  nu s-a integrat în colectiv, nu vrea să le spună colegilor nimic despre ea. Învăţătorul, plin de răbdare, o convinge ( este despre depăşirea barierelor!), iar fetiţa merge în faţa clasei şi, eliberată parcă, le povesteşte celorlalţi o grămadă de  lucruri pe care îi place să le facă. Este în acelaşi timp despre încredere în sine şi despre interrelaţionare.

Pe Florian îl doare măseaua (cel puţin aşa susţine el) şi nu poate să se concentreze la exerciţiile de adunare de pe fişa de lucru. Învăţătorul îi spune că uneori, dacă te ocupi cu ceva care este interesant, îţi abaţi gândul de la ceea ce te doare. Îl îndeamnă apoi cu blândeţe să lucreze ca să uite de durere. Mi-a adus aminte de bunica mea, care avea o minunată inteligenţă emoţională nativă: ca să ne convingă să nu mâncăm pâine/cozonac în pat, nu ne interzicea, ci ne spunea  “dacă mănânci în pat, faci firimituri şi visezi urât la noapte!”. Efect garantat. Nu reîntoarcem la clasa a II-a. Florian lucrează.  La final, pe fişa de lucru  are doar o greşeală la 20 de adunări, îl încurajez şi el îmi spune foarte mândru că acum nici nu îl mai doare măseaua. Faţa lui face cât o mie de cuvinte.

Poveştile individuale sunt nenumărate şi emoţionante. Voi continua, totuşi, cu o poveste colectivă. Acum două săptămâni, învăţătorul s-a îmbolnăvit şi a lipsit de la şcoală timp de o săptămână. Copiii s-au speriat că i-a părăsit… au fost trişti, unii au plâns şi cu toţii i-au simţit teribil lipsa. Domnu’ însă a venit, iar copiii l-au primit cu imensă bucurie şi  i-au dăruit o felicitare – Best Teacher – în care au desenat şi au scris gândurile lor. Au scris cu greşeli,  dar au pus toată iubirea lor în rîndurile acelea, toată teama de a fi greşit  faţă de el şi rugămintea de a se întoarce lângă ei. La începutul anului această felicitare  ar fi fost o utopie. Cu ochii în lacrimi, învăţătorul îmi spune, cerându-şi scuze parcă: “Uite ce mi-au scris… aşa cum pot ei acum, cu greşeli, dar ce frumos… Acum doar atât au reuşit să facă, dar nu mă las.”

Mă întreb şi eu acum, ce îi face pe nişte copii care abia au cu ce se îmbrăca şi încălţa pentru a veni la şcoală, care în comunitatea lor învaţă de mici violenţa sub toate formele, care abia în clasa a II-a învaţă să se spele pe dinţi sau  care nu pot duce caietele şi cărţile acasă, ca majoritatea copiilor din ţara asta, pentru că ajung materiale de aprins focul, să îşi dorească să vină la şcoală, să vrea să înveţe, să vrea să iasă la tablă şi să o ceară cu insistenţă? Am văzut “fenomenul” şi în alte clase din aceeaşi categorie…

Cam ce părere aveţi despre nişte copii cărora învăţătorul vrea să le împartă fişe de lucru, iar ei îi spun “Nu le dăm noi din mână în mână, Domnu’?”? În prealabil ei învăţaseră că doar colaborând şi ajutându-se  unii pe alţii pot salva din timpul lor pentru a învăţa. Aceeaşi copii, cu ceva timp în urmă, nevoiţi să meargă acasă fără să facă ora zilnică suplimentară împreună cu învăţătorul lor,  îl rugau pe acesta să stea mai mult în ziua următoare, ca să recupereze…

Decalajele există încă, dar aceşti copii alături de învăţătorul lor au făcut un progres uriaş de la începutul anului şcolar. Nimic nu este perfect, dar ce contează? Pentru mine conteazăenorm  că ei m-au învăţat câteva lecţii extrem de importante, pentru care le sunt profund recunoscătoare:

  1. În noroiul cel mai negru, acolo unde nu îţi închipui, se află “diamante” care aşteaptă şansa să fie descoperite şi puse în valoare.
  2. Nu ai nevoie de multă experienţă ca să şlefuieşti aceste “diamante”. Trebuie să vrei şi să pui pasiune. Şi enorm de mult entuziasm.
  3. Tot ce ai de făcut este să îi asculţi pe ei, pe copii şi să fii atent la ei, pentru că te vor ghida, aşa cum farurile ghidează navele pe mare, în noapte. Reacţiile, ideile, emoţiile lor îţi vor spune ce ai de făcut.
  4. Să ştii exact unde vrei să ajungi împreună cu ei şi să nu renunţi, orice ar fi.

Nu este totul perfect în acest loc din România reală, însă acesta este cu siguranţă locul perfect în care să înveţi, să capeţi speranţă şi să simţi că TOTUL ESTE POSIBIL.

 

 

GRESESC, DAR MERG MAI DEPARTE

Undeva în țara asta… să-i zicem la Sărata. Departe, departe, la capătul drumului.

Este un loc pe care îl revăd după mai bine de 40 de ani. Mi-l amintesc vag, ca fiind o pădure cu copaci subțiri și tineri, un loc cu drumuri înguste care coboară și urcă, un loc cu case ivite parcă neașteptat, prin câte un luminiș. Acum pădurea este mult mai rară și mai departe de drumul pe care mă aflu eu, un drum pe coama unui deal. Mă bucur de o priveliște de iarnă fără zăpadă și de toamnă târzie totodată, deși este ianuarie. Sunt deasupra lumii, parcă, și  văd un univers  mic între  două dealuri. Pe cer se profileaza silueta albă a celor două biserici, câte una pe fiecare deal, iar între ele se află casele, oamenii, o întreagă comunitate aflată sub protecția lor.

Vizită la școala din sat.

Am pășit înăuntru, am salutat gazdele și apoi am mers la prima oră, la clasa a VII-a… cam rece , căci e dimineață și sobele – aprinse de la ora 4,oo – încă nu răspândesc  toată căldura în jur. Copiii – vreo 15- stau cuminți în bănci și… surpriză!, au uniforme. Le rețin pe cele ale fetelor, cu vestă și fustă plisată, dintr-un material cadrilat. Elevii sunt așezați  în bănci individuale, grupate câte 3-4, care alcătuiesc un model neconvențional de organizare a spațiului. Nu e tocmai ca la școală, așa cum știm că este tipul „sală de clasă”. Un singur elev stă într-o bancă solitară în spatele clasei. Mă întreb „ Ce o fi cu el?”. L-am întrebat apoi în pauză și mi-a spus că a ajuns târziu și doar acolo a găsit loc.

Asist la o oră de anatomie în care profesoara le predă elevilor despre limbă. Până aici, totul este în tipare normale. Neașteptat pentru mine este modul în care o face. „Citiți prima frază, apoi întoarceți cartea și scrieți în caiet ce ați reținut. Faceți asta încă o dată și completați în caiet ce ați reținut în plus față de lectura anterioară. Puteți să mai repetați încă o dată și, dacă sunteti mulțumiți de ce a ieșit, vă opriți. Treceți apoi la următoarea frază și procedați la fel. Aveți zece minute pentru asta! ”. Se cheamă învățare eficientă, iar scopul profesoarei este să-i învețe pe elevii ei cum să învețe, astfel încât acest mod să devină o obișnuință și să poată fi aplicat la orice materie acum și la orice temă sau domeniu  mai târziu, în viață.

Ora trece repede… copiii se descurcă cu această metodă pe care o încearcă a doua oară. Ce au învațat ei azi are sens, are scop și servește împlinirii viziunii și obiectivelor clasei.  Profesoara discută toate acestea cu ei și  le leagă frumos de responsabilitatea personală față de ceea ce învață și de responsabilitatea pe care este de dorit să o demonstreze  în general, în tot ceea ce fac. Se lucrează pe valori și comportamente, iar asta, dincolo de viziune la clasă și de obiective SMART, reprezintă marca Teach for Romania.

De-a lungul orei sunt multe lucruri care impresionează. Spre exemplu, una din eleve nu știe să răspundă la o întrebare și coboară, rușinată, capul în piept. Profesoara  o încurajează să verbalizeze, spunându-i că nu e o rușine să nu știi – „NU STIU este un răspuns perfect!”, apoi îi întreabă pe toți: “Ce e mai periculos decât să nu știi?”, le dă un exemplu, iar copiii înțeleg și spun cu voce tare că  “E mai periculos să crezi că știi, dar să nu știi”. A fi conștient de lucrurile pe care nu le știi este un mare câștig, iar Alina le arată elevilor ei că ce nu știi azi se poate transforma mâine în ce știi, dacă ești perseverent, iar asta înseamnă să te dezvolți, să îți atingi potentialul și să îți construiești viitorul.

O altă clasă apoi, aceeași metodă, dar într-o variantă diferită, gen „telefonul fără fir” în diade: un elev citește fraza, iar altul reproduce oral ce a reținut. Pe scurt, cu cuvintele lui, dar mai inteligibil decât o face manualul. „Bravo! Ai spus mai frumos decât o face cartea!” îl laudă profesoara. LESS IS MORE, spun englezii, dar este adevărat și în Romania, la școala de la capătul drumului, din Sărata. Cel care tocmai a reprodus fraza, citește în continuare, iar un alt coleg zice textul cu cuvintele lui și tiparul se reia.

La final, profesoara îi întreabă pe elevii ei “Cum vă simțiți voi acum, după ce ați utilizat metoda învățării eficiente?”, iar o elevă răspunde: “Nu mi s-a părut foarte greu, dar a fost palpitant”. Și ceilalți elevi sunt de părere că, deși este greu, se simt bine când reușesc să rețină, și că vor persevera.

Acesta este modelul de profesor transformațional, care s-a transformat pe sine mai întâi, iar acum educă prin valori, creează la elevi gândire critică, testează metode, inspiră și mobilizează elevii ca nu doar să învețe, ci să știe PENTRU CE învață. Iar asta se întâmplă firesc, într-o școală mică și uitată de lume, dar plină de energie și de speranță, pentru că elevii ei știu acum că educația înseamnă totul.