JURNAL ANDALUZ (continuare)

GRANADA

 A fost o zi lungă şi obositoare. Am pornit devreme la drum, cu gândul că avem multe de văzut. Ne-am plimbat mai întâi pe străduţele din centrul oraşului, zgribuliţi de frig. Frig, pentru că vântul bătea, cred, dinspre Sierra Nevada, munţii lor încărcaţi cu zăpadă, oferind o imagine maiestuoasă şi rece, deşi scăldaţi în soare. Primul impact major a fost Madraza, Universitatea din Granada, fondată de arabi în secolul XIV. Superbă faţada clădirii şi interesant interiorul, cu temele maure de pe pereţi, cu vestigiile bine puse în evidenţă şi cu întreaga atmosferă de timp încărcat cu înţelepciune şi har şi talent. Au urmat catedrala şi piaţa maură ( centrală), Alcaiceria, foarte apropiate şi alcătuind, împreună cu pieţe şi ansambluri de clădiri, un centru încărcat de istorie, artă şi meşteşug.

 În filmul înregistrat acolo, fundalul sonor este creat în mod neaşteptat  de un cerşetor pe care l-am tot întîlnit în diferite locuri aglomerate. Rugăminţile lui, numai de el înţelese şi de conaţionalii lui (nu de puzderia de turişti străini cert incomodaţi de tânguielile lui), repetate iar şi iar, cu cadenţă şi viteză mărită,  se aud obsedant. Şi el şi insistentele „brunete” care oferă mirt oricui, contrastează neplăcut cu frumuseţea locului.

 A urmat Alhambra, faimosul complex de monumente şi grădini. Povestea lui este extrem de interesantă. Construcţia a început cu fortăreaţa în secolul IX, în perioada maură a Granadei, şi a continuat sute de ani până după Reconquista (sec XV), când  regii catolici, cuceritori ai teritoriului până atunci stăpânit de arabi ( Califatul de Cordoba şi Granada) şi-au pus propria amprentă – creştină şi renascentistă, refăcând şi remodelând vechile palate din lemn ori grădinile şi construind după canoanele epocii lor. Secolele următoare au aruncat Alhambra în uitare, astfel încât complexul ( alcătuit acum din fortăreaţa Alcazaba, palatele Nasrid, palatul lui Carol V şi grădinile Generalife) a fost aproape în întregime distrus de timp, de indiferenţa conducătorilor şi de războaie. În secolul XIX, scriitorul Washington Irving cu ale sale „Poveşti din Alhambra” a trezit interesul opiniei publice şi autorităţilor, astfel încât reconstrucţia Alhambrei a fost posibilă la începutul secolului XX.

 Ceea ce vedem azi, refăcut aproape de la zero, este măreţ, încărcat de istorie şi copleşitor ca stil ori îmbinare de stiluri. Alhambra mi-a plăcut şi, totuşi, m-a făcut să trăiesc un sentiment de dezamăgire.   Poate n-am înţeles eu subtilităţile artei şi arhitecturii, poate grădinile de martie nu au fost destul de strălucitoare şi de luxuriante … poate faptul că auzisem de Alhambra încă din copilărie şi credeam că este ceva dincolo de imaginaţie… toate astea, separat sau împreună, reprezintă cauze ale  dezamăgirii. Nu ştiu exact. Cert este că emoţiile pe care le-am trăit citind despre Alhambra au fost mai mari decât cele provocate de prezenţa mea acolo.

 Da,  marile aşteptări creează dezamăgiri, iar eu am trăit dezamăgirea. Cu toate acestea, rememorând şi decantând senzaţii,  imaginea finală este una de forţă şi de subtilitate. Amintirea mea este presărată cu miros de flori de portocal, cu aromă de mirt şi de istorie, cu bogăţia şi măreţia decoraţiunilor maure, cu susur de fântână, iar impresia cea mai puternică este aceea că Alhambra rămâne o minunată, unică pasăre Phoenix .

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s