DOBROGEA: PEISAJ CU FLOAREA-SOARELUI SI EOLIENE

Am călătorit recent cu maşina de la Constanţa la Brăila şi – de lângă şofer, avantaj eu!- am putut admira peisajul. Întotdeauna am avut un sentiment aparte călcând pe pământul Dobrogei. La început am crezut că este surpriza de a descoperi un relief, o floră, o faună aparte, o diversitate a formelor şi a culturilor, un nu ştiu ce, poate un aer încărcat de istorie (Histria, Enisala, Adamclisi…). Să fie de la Munţii Hercinici care dăinuie din negura vremurilor, de la urmele lăsate de civilizaţiile greacă, romană şi otomană, de la sonoritatea aparte a toponimiei? Sau de la oameni, diverşi, amestecaţi şi, totuşi, trăind în armonie? Din unirea apelor la capăt de ţară, acolo unde Dunărea se varsă în mare ca să creeze în continuu pământ nou şi să săvârşească un miracol? Nu ştiu exact. De fiecare dată, însă, am retrăit acea uimire, împreună cu bucuria de a călca pe un tărâm magic.

Şi iată, în vara lui 2012, am putut admira la Cogealac un peisaj de-a dreptul impresionant. Printre şerpuirile drumului, pe după coline, apăreau şi se înmulţeau turbinele eoliene, iţite din lanurile galbene de floarea-soarelui. Era ca şi cum un Van Gogh modern a pictat pe harta Dobrogei un peisaj unic, o împletire ciudată a naturii cu tehnologia. Este o chestiune de gust, dar mie – recunosc!- imaginea mi s-a imprimat pe retină şi în memorie ca fiind una grandioasă. Zeci şi zeci de eoliene răsărind din floarea-soarelui sau din câmpul de grâu tuns scurt după treierat. Natură şi om. Trecut, prezent şi viitor. O frumuseţe surprinsă tainic printr-un clipit de ochi al călătorului, repetat iar şi iar , ca şi cum nu şi-ar reveni din uimire.

Nu este totul frumos în Dobrogea. Un exemplu doar: în zonă se lucrează la DN22 în stil românesc, adică cu viteza DELOC ( stiţi bancul cu vitezele încet, încetişor şi deloc…), dar ca să se ştie că este drum în lucru şi să simţi asta neplăcut pe propria piele. Pe trei porţiuni destul de lungi asfaltul a fost acoperit cu un strat de spărtură de piatră de calcar care sare, dar ca să nu sară, autorităţile rutiere au limitat viteza la 40 km pe oră. Oricât de încet ai merge, se ridică – totuşi – un praf alb care se depune peste tot şi strică totul, inclusiv peisajul de care vorbeam înainte. Mai sunt şi alte aspecte care nu rimează cu imaginea idilică prezentată la început. Am ales, însă, să văd frumosul, ceea ce funcţionează şi ceea ce este bine, aşadar am revenit acasă cu imaginea impresionantă imprimată pe retină… şi dacă nu ar fi existat ici, colo, sate risipite, ale căror acoperişuri le vezi de departe printre pâlcurile de copaci, adică viaţă, aş fi putut crede că mă aflu pe altă planetă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s